Şi s-a oprit

Nu. N-am savurat nimic. Ora 21 m-a prins la coadă la vot, în frig, la o secţie specială, unde am stat două ore. Evident, nu am votat. Apoi am văzut exit poll-urile. Nu cred în ele, dar exaltarea a dispărut. Nu aţi observat că noi suntem într-o permanentă exaltare? Că mereu sperăm că o să scăpăm de corupţie, incultură la nivel înalt, sărăcie? Că votăm mereu pentru aceleaşi lucruri? Că nevoile noastre sunt încă la baza piramidei? Că vrem acelaşi sistem sanitar pentru care am votat şi acum cinci ani, acelaşi sistem de învăţămînt, şi aceleaşi şosele pentru care am votat şi acum cinci ani? Probabil peste alţi cinci ani o să votăm cu aceeaşi exaltare. Poate o fi frustrarea de a nu putea vota, poate instinctul cultivat pînă acum, însă nu pot să alung gîndul că alegerile au fost lucrate la greu. Dar vocea echilibrului îmi spune că oricine ar fi intrat în turul doi ar fi fost fix acelaşi lucru. Aşa că m-am liniştit. Zîmbesc.

Şi creşte...

Sunt un votant frenetic astăzi. Aşa sunt eu. Cînd sper, pai sper. Cand ştiu, pai ştiu. Ieri nu am fost deloc, iar mîine o să fiu cu atît mai puţin. Am mai trăit momente în care, la sediul de campanie al PSD, ba se scotea şampania, ba se băga înapoi. Ba se bucurau, ba se întristau brusc. Asa se întîmplă cînd institutele de sondare lucrează pentru tine, nu mai ştii nici tu în ce să crezi. În schimb, pe Băsescu, Videanu şi Berceanu nu i-am vazut pălizind de frică. De frica de eşec, de dosarele de după, de DNA-ul ineficient care ar putea deveni brusc eficient. Aşa că vreau să le văd teama pe feţe. Creşte inima in mine cand ii vad neputincioşi. Cînd îşi dau seama, bieţii, că au fost ineficienţi, că înţelegerile au dat greş, că aparatul de partid s-a defectat. Va rog, lasaţi-mă să savurez asta! Doar puţină teamă în ochii lor!

Stampila mea

M-am hotarat. O sa votez. Se pare ca nu pot sa ma tin neimplicata, totusi. Votez in primul tur sigur, nu promit ca o sa fac la fel si in turul doi. Cred ca ar trebui sa aspiram la un presedinte, care a citit mai mult decat Levantul in ultimii cinci ani. Cred ca meritam, da stiu, dar meritam ceva mai multa sinceritate. Cred ca putem sa sfidam derizoriul in care ei ne-au adus in ultimele zile. Dezbaterile absurde, legate de marea confruntare dintre candidati, m-au facut sa rad isteric. Amar rasul meu, e adevarat. Dar incercati sa va detasati si sa priviti toata povestea de undeva de sus. Cum se intalneau ei sa decida locatia, mogulii, moderatorii, culorile. O sinteza a dezastrului din ultima perioada. Asta ne-au oferit. Suntem in lumea a treia si nu cred ca alegerile vor schimba ceva. Dar degradarea a ajuns prea departe. Asa ca eu votez.

Scursura presei noastre

Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac mă calcă în picioare. Pe mine, şi pe toţi colegii mei. O fac constant, şi o fac fără ruşine, şi mai grav, fără de Dumnezeu. Ne batjocoresc breasla, şi ne trag după ei în mocirla în care se lăfăie. Nu au negat discuţia redată de ziarul Curentul, însă au încercat să se transforme în victime, pentru că, vezi Doamne, înregistrarea ar fi fost făcută ilegal. Dar pe cine interesează cum a fost făcută? Nu e normal ca atunci cînd te pretezi la şantaje, de cea mai joasă speţă, să te aştepţi să fii înregistrat? Domnilor, chiar nu contează! Nu este o discuţie privată, chiar dacă v-aţi tîrît pînă şi căsniciile în mocirlă! Chiar dacă am putea chiar să îl compătimim pe distinsul analist, Bogdan Chirieac, pentru că a rămas „pielea ...." fără amantă. Sau că este un biet şomer, preşedinte de ONG. Deci, nu. Aceasta nu este o discuţie privată. Ea ar fi putut fi publicată, în orice condiţii ar fi fost înregistrată, deoarece vine în sprijiunul interesului public. Un şef de instituţie este şantajat pentru ca mai multe anchete să fie finalizate , dacă se poate, înainte de alegeri. Conturile lui Blaga, Berceanu şi Videanu să fie găsite repede, peste hotare, şi puse pe masa lui Chiriac şi Roşca Stănescu. Este penal, de altfel, nu numai imoral. Decredibilizarea presei a început de mult. A fost cu prisosinţă întreţinută de Traian Băsescu, care în lupta cu mogulii, s-a lovit şi de "ţigănci împuţite" sau de ziarişti "găozari". Raţionametul e simplu. Loveşti în presă, distrugi toate ştirile, dezvăluirile, anchetele, produse de aceasta. Devii victima mogulilor şi ale intereselor lor. Arunci cu petarde în presă, pentru ca focul adevărat să nu mai pară foc real, ci o flacără mică. Acum, Sorin Roşca Stănescu şi Bogdan Chirieac nu au făcut decît să întărească discursul lui Băsescu. I-au dat o temă nouă de campanie, atunci cînd nu şi-ar fi dorit nimic altceva decît să îl distrugă. Doar că au distrus altceva: o generaţie întreagă de ziarişti, care încă mai credeau în principii şi verticalitate. Ziarişti naivi,e adevărat, ridicoli şi mici,în ochii lor, dar drepţi, curaţi şi buni. Cei doi au dispărut la un moment dat din spaţiul public. Distinsul Bogdan Chirieac scria editoriale, în care ataca compania care îi făcea concurenţă firmei sale, care intermedia, in 2006 si 2007, contracte de achiziţie a unor echipamente de telecomunicaţii de 24 de milioane de dolari. Sorin Roşca Stănescu şi-a construit un adevărat imperiu pe malul lacului Snagov, plecînd de la nişte afaceri dubioase, despre care presa a scris la acel moment. S-au reîntors, iar acum sunt mai prezenţi ca niciodată. Şi ei…ei sunt exponenţii mass media. Ei sunt avizaţi să ceară socoteală, ei sunt avizaţi să vorbească despre moralitate. Iar într-o zi, noi am putea deveni ei.

Şantaj la ANI

Ar trebui sa ascultaţi înregistrarea de la sfîrşitul materialului ăstuia. Sau să citiţi stenograma, este reprodusă cu acurateţe. Nu am timp pentru comentarii dar poate revin după. Ah, şi dacă merge greu linkul...merită!

Viaţă de milionar

Unul dintre milionarii noştri autohtoni a inaugurat o investiţie de cîteva zeci de milioane de euro, undeva în sudul ţării. O fabrică uriaşă, care va crea cîteva sute de locuri de muncă. Dar să vă povestesc cum a decurs momentul oficial. Ăla cu tăiatul panglicilor, şampania şi discursurile. O dată ajunşi la poarta fabricii a început să se deruleze şi filmul. O mulţime de domni în costume negre, pantofi lustruiţi şi parfumuri înţepătoare. Fuste extrem de scurte, feţe de fete cu farduri suprapuse, blănuri scumpe, coafuri înalte, pregătite cu mare grijă în singurul salon din micuţul oraş. Doamne sau domnişoare, lungi şi drepte, urcate pe tocuri înalte, cu pasul măsurat, convinse că nimic nu s-ar fi întîmplat dacă Dumnezeu nu le-ar fi hărăzit pe acest pămînt. De o parte si de alta a mulţimii sunt aşezate pahare cu şampanie, de ai fi zis că se pregăteşte cel puţin o orgie a lui Bachus.Paharele sunt păzite însă. Nimeni nu are voie să se apropie de ele. Nu încă. Ar bea oamenii o apă sau o cafea, se vede că au obosit stînd, pe uscat, în picioare. Dar toate ifosele astea l-ar fi costat pe milionar. Gloata uniformă şi neomenită face linişte brusc, la apariţia ministrului economiei. Parcă milionarul, aflat în primele locuri în top 300, descreşte brusc, scade uşor, ca să ajungă să pupe mîna şefului. Şeful, puţin jenat, ştiind că este filmat din toate părţile, se fîstîceşte, şi se străduieşte, în faţa microfoanelor, să îşi justifice prezenţa acolo. În stînga şefului, un ambasador cu ochii traşi spre spate, venit cu întregul său staff. În dreapta, şade un personaj vioi, şi mic, şi glumeţ, şi fără vreo legătură directă cu ministrul, cunoscut drept Miki Şpagă. Ceva mai în dreapta, stă un alt domn mic şi negru înconjurat de oameni mari. Se recomandă Vasile Turcu de la Dinamo. De altfel, Turcu ţipă şi aplaudă extrem de zgomotos atunci cînd ministrul taie panglica. Cu siguranţă crede, pirpiriul, că e pe stadion şi tocmai a înscris unul de-al lor. Aşa să fi fost, posibil. Ministrul a tăiat cu iscusinţă panglica, chiar dacă investiţia s-a făcut din bani privaţi(subliniat). Nu ştie de ce are onoarea. Îi explică milionarul, în doi paşi şi trei mişcări. Nimic nu ar fi fost posibil fără ajutorul demnitarului, „fără măsurile de ajutorare a societăţilor într-o perioadă aşa de grea pentru economia românească”. Aşa este, ministrul a închis ochii la o datorie de 100 de milioane de dolari, pe care milionarul o avea faţă de Romgaz. Datoriile sunt acum în parte şterse, în parte eşalonate. Să tot fii milionar în Romînia! Dar nu apuci să îţi duci gîndurile pînă la capăt, că cei cinci domni cu instrumente aurite, şi pălării mari şi negre, încep să cînte un marş triumfalist. De sperietură, ministrul sare trei paşi în spate. Este o fanfară , de aceea de care mai vezi la înmormîntări, prin cartierele bucureştene. Şi o dată pornită, numai soborul de popi a mai oprit-o. Ministrul încearcă să se detaşeze de grupul pestriţ, în care a fost aşezat, însă este obligat să se mai pupe apăsat cu neveste, primari, soacre, consilieri. Trei preoţi apar în faţa intrării şi încep cîntarea. Rugăciunea se adresează parcă numai celor trei oficiali, din faţă. Şeful, milionarul şi ambasadorul. Plebea nu are nevoie azi de cuvîntul Domnului. Milionarul apucă hotărît microfonul. Aduce lîngă el o fată cu mustaţă, care ar trebui să citească discursul milionarului, gata tradus în engleză. De emoţii, fata se bîlbîie, rămîne fără glas,dar şi fără de limba engleză, iar milionarul se descurcă de unul singur. A urmat o scurtă vizită în fabrică. Scurtă, adică de vreo 15-20 de minute. La întoarcere, paharele de şampanie dispăruseră. Probabil au fost băgate la loc în sticle ca să aştepte următoarea inaugurare. Şi invitaţii au plecat încet şi cu grijă, trecînd pe lîngă maşinile de poliţie, scoase în stradă, ca să dea greutate evenimentului. Cu ce-o fi greşit bietul ministru? Cît să fi luat pentru asta? Pentru datorii şi pentru toate celelalte? Cînd întreb cît, mă refer la indemnizaţie, plus prime, plus diurne, desigur.

Dileme, dileme, dileme...

Cine fură mai puţin? Încerc să îmi dau seama care este partidul, sau alianţa, care ar fura mai puţin dacă ar ajunge la guvernare. Stau eu aşa, şi imi imaginez că Geoană chiar va ajunge preşedinte. Există şanse, dacă ar fi să ne luăm după sondajul INSOMAR, comandat de Realitatea tv. Bineînţeles că nu ne luăm. Dar dacă ar fi să ne luăm totuşi, haideţi să ne închipuim un guvern cu Adrian Năstase premier, şi Marian Vanghelie ministru de Interne. Ar fi invazia mătuşilor din sectorul 5, înspre centrul Bucureştiului. Ar însemna tăcerea justiţiei, ar însemna tăcerea mass-media. Alte fregate, alt Sidex, alt EADS. Să ni-l imaginăm, în continuare, pe Băsescu, tot preşedinte. Premier -Boc, Stolojan, sau ce croitor o mai vrea pentru rochiţele doamnei Udrea. Ministrul Transporturilor, Radu Berceanu, al economiei, Adriean Videanu. Pe bune, mai puteţi cu Berceanu şi Videanu? Bordurile unuia ornează şoselele neasfaltate ale altuia. Drumuri ioc, investiţii ioc, strategii energetice ioc. Lui Oprescu nu i-aş da voie nici să desemneze premierul. Mi-e teamă de următorul scenariu: Cozmîncă şef la SRI, vreun interlop la interne, program la Cotroceni: 14.00-18.00. Oprescu nu ar mai avea nevoie de un alt Berceanu. Autostrăzile ne-ar suspenda pe toţi în cer. Apoi, Oprescu nici măcar nu are imaginaţie. Bine, exceptînd faza cu autostrada suspendată. Clientela de la primăria Capitalei a rămas aceeaşi, cu foarte puţine ajustări. Pe Crin Antonescu l-am lăsat mai la coadă. Mi-a plăcut nespus cînd l-a detronat pe Tăriceanu de la conducerea partidului. Am mai spus. PNL-iştii ajunseseră să mînuiască arta furtişagului chiar mai bine decît PSD. Ceea ce este aproape o blasfemie. Sau mai prost, nici eu nu mai ştiu. Fiindcă nici măcar nu se ascundeau. Licitaţii trucate, societăţi vîndute pe nimic. Crin ar merge cu Iohannis, este de-a dreptul îndrăgostit de primarul Sibiului. Toţi sunt. Deci, cu Iohannis premier. Dar oare cu ce i-a rămas dator lui Patriciu, pentru favorul de a-l fi susţinut în competiţia cu Tăriceanu? Rafinării mai avem, zăcăminte ceva? Noroc cu ghinionul că nu mai avem aproape nimic. Dar dacă Bogdan Olteanu rămîne la BNR, Crin tot mai are o şansă. Că moneda noastră sigur nu va mai avea. Votăm Vadim? Ptiu drace!